Acest site foloseste cookies. Continuarea navigarii pe acest site se considera acceptarea politicii de confidentialitate si protectia datelor. Click aici pentru detalii.
reclamatie

Ion C. Brătianu, omul care dacă n-ar fi existat, ar fi trebuit inventat

Dacă regele Carol I întemeiază o dinastie a Hohenzollernilor români, Ion C. Brătianu o creează pe aceea a Brătienilor politici: alături de el, Dimitrie, fratele lui, Ionel, Vintilă şi Dinu, copiii lui, George, nepotul lui. Toţi izvorăsc din moşnenii din Brătieni-Argeş, adică din chiar mijlocul ţării (şi să se mai spună că oamenii mari ai unui popor vin mai totdeauna din marginile sale geografice!).

Ion C. Brătianu (1821-1891), om politic liberal, unul dintre întemeietorii României moderne, era poreclit Firfirică, pentru statura sa mică, şi Vizirul, pentru fermitatea cu care a condus România, ca prim-ministru, timp de 12 ani (1876-1888), fiind şi sfetnicul cel mai de seamă al regelui Carol I.

Se naşte într-o veche familie de mici boieri, la 2 iunie 1821. Învaţă în ţară cu Simonide şi Gheorghe Lazăr. În 1835 intră în armata pământeană care tocmai se crease. Trei ani mai târziu, în 1841, îl găsim la Paris, unde face studii politehnice şi intră în contact cu emigraţia românească, emigraţie care frecventează ca şi el cursurile lui Michelet, Edgar Quinet şi Adam Mickievicz. Este francmason cu Louis Blanc, revoluţionar în Franţa cu Lamartine, suflet arzător al generaţiei de la 1848 cu Bălcescu, Rosetti, fraţii Goleşti şi Heliade Rădulescu. Este omul acţiunii şi al rezistenţei, în legătură şi prietenie cu toţi marii revoluţionari ai veacului, mobilizând speranţele româneşti în exilul postpaşoptist.

Un exil lung şi dificil. Istoricul Gh. Brătianu scria:

„Mentalitatea şi pregătirea intelectuală şi politică a lui Ion Brătianu? Anii tinereţei şi-i petrecuse în frământările Parisului revoluţionar, tot acolo îşi adăpostise surghiunul după înăbuşirea revoluţiei muntene de la 1848, iar poliţia celui de-al doilea imperiu văzuse în el un agitator periculos, în legături strânse cu societăţile secrete ale vremii…”

Republican convins la acea dată, participă sau e învinuit că participă la un complot împotriva împăratului Napoleon al III-lea şi este condamnat. În 1856 se reîntoarce la Bucureşti şi, unionist înfocat, este unul dintre artizanii Unirii. Devine liderul radicalilor liberali, denumiţi „roşii”. Este apropiat mai ales de C.A. Rosetti, jurnalist de forţă, care conduce ziarul Românul.

Inspirat de Occident, Ion Brătianu dă o luptă tenace pentru reforme. Îşi arată din ce în ce mai clar atitudinea pragmatică şi realistă faţă de problemele politice. Elanurile romantice ale tinereţii fac loc treptat realismului unui om politic matur. În 1866, participă la complotul împotriva lui Alexandru Ioan Cuza. Are o contribuţie majoră la aducerea în ţară a unui principe străin. Merge în Germania, la Dusseldorf, pentru a-l determina să vină în ţară pe Carol de HohenzollernSigmaringen. Îl şi însoţeşte la venirea acestuia în ţară, în ultima parte a drumului pe Dunăre, de la Baziaş la Tr. Severin şi apoi cu trăsura până la Bucureşti, unde cei doi ajung la 10 mai 1866. În ciuda opoziţiei unora dintre marile puteri, care aveau alte planuri, politica faptului împlinit practicată de Brătianu şi diplomaţia acestuia au avut succes. În acelaşi an, e adoptată o noua Constituţie, după modelul celei belgiene din 1831 – cea mai liberală din Europa.

Ion Brătianu face parte din mai multe ministere. Şi, după ani de frământări şi nelimpeziri, ajunge sfetnicul cel mai de seamă al lui Carol, ca prim-ministru între 1876-1888, nu mai puţin de 12 ani, în cea mai lungă guvernare a României liberal-democrate.

Mic de statură, foarte vioi, om de energie şi de acţiune, Brătianu era înainte de orice o mare voinţă. Dacă e adevărat ce se zice, cum că esenţele tari se află în flacoane mici, I.C. Brătianu confirmă cu strălucire zisa. Este omul care duce în spinare o epocă în istoria românilor, personalizând-o şi caracterizând-o. E cu adevărat omul care trăieşte în istorie şi face istorie. Pentru că ştie ce vrea. E simbolul burgheziei române care se ridică. Şi este unul care creează canavaua acestei ridicări. El şi prietenii săi, visătorul său prieten C.A. Rosetti, nu mai puţin visătorul său frate Dimitrie, pragmaticul Eugeniu Carada şi mulţimea oamenilor politici noi (aşa de sarcastic întâmpinată de M. Eminescu), pe care o înregimentează în 1875 în Partidul Liberal. Un partid care până în 1938 va fi cea mai importantă forţă politică a ţării, instrumentul cel mai eficace al modernizării ei.

Ideile lui I.C. Brătianu erau puţine, dar clare. Nu a fost un doctrinar, a fost omul acţiunii practice hotărâte. Într-o vreme în care în România totul era de făcut şi de construit, I.C. Brătianu a ştiut să fie un mare constructor – de instituţii politice mai cu seamă, dar şi de pârghii economice şi sociale. Dacă n-ar fi fost, Brătianu ar fi trebuit inventat.

istoriiregasite.wordpress.com


Sursa: StiriNationale




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *